Domnisoarei S.

18Cosmin-721

Sigur ți s-a spus vreodată:

”Ești frumoasă când zâmbești,

Și-atunci când ești supărată

La fel de frumoasă ești…!”

Soarele ar răsări

Înc-o dată dimineața,

Fiindcă doar tu poți să fii

Mai frumoasă decât viața!

Când zâmbești e primăvară,

Toamnă rece-atunci când plângi;

Faci tristețea să dispară

Când speranța-n brațe-o strângi…

Ești o fată minunată!

Să zâmbești orice ar fi,

Fiindcă nu știi niciodată

Cin’ se poate-ndrăgosti…

Lumea asta incoloră

Tu nu poți ca să o vezi,

Dar să știi că te imploră

Când zâmbești s-o colorezi…

Misterioasă cum e luna

Să te porți o viață-ntreagă;

Fii frumoasă-ntotdeauna,

Cum îmi ești și mie dragă!

Advertisements

Glossa

În zbor ca frunzele-mprăștiate,

Pe căi pierdute și răzlețe,

Se duc spre zări îndepărtate

Frumoșii ani din tinerețe.

N-aș vrea să pierd copilăria,

Nici amintirile lăsate,

Chiar de le poartă nostalgia

În zbor ca frunzele-mpăștiate…

Mă-ndepărtez de satul meu

Cu o atât de grea tristețe;

Și plec, chiar de îmi este greu

Pe căi pierdute și răzlețe…

Fug amintiri prin vadul vieții,

Și mă cuprinde-un dor de toate;

Azi simt cum anii tinereții

Se duc spre zări îndepărtate…

Treci, timpule, dar nu-mi lua

Din astă dulce frumusețe.

Mai lasă-mă să pot gusta

Frumoșii ani din tinerețe…

Frumoșii ani din tinerețe

Se duc spre zări îndepărtate,

Pe căi pierdute și răzlețe,

În zbor ca frunzele-mpăștiate…

Iubesc sa iubesc

De când te-am cunoscut pe tine,

Nu trece-o clipă-n car’ să nu zâmbesc;

Ești un prezent etern în mine

De care zilnic eu mă-ndrăgostesc…

Când sunt cu tine-aș opri timpul,

Să mă îmbăt la infinit din fericire;

Căci numai tu îmi poți picta-anotimpul

Cu zâmbete, cu flori și cu iubire…

Când te privesc în ochi văd Universul,

Văd constelații și gust din nemurire,

Mă-nfiorezi și mi se frânge versul,

Nu ești aici, să-l faci să se inspire…

Și e atât de-apăsătoare așteptarea,

Văd lucruri ce de azi îmi sunt străine,

Aș vrea să urlu, să blestem depărtarea

Că nu mi te-a lăsat în brațe, lângă mine…

Îmi dai putere-atunci când îmi zâmbești,

Îmi curgi prin vine și n-aș mai vrea să mor;

Nu pot să îmi închipui cât de frumoasă ești…

Așa-i că nimic nu e întâmplător?

Ce moale și ce caldă e a iubirii haină –

Iar pentru asta-ți spun un sincer ”Mulțumesc!”

Acum când inimile ni se sărută-n taină,

Simt că trăiesc cu-adevărat și că iubesc!

 

Nu-ti fie teama sa iubesti

Ai tăi ochi vor să mă cheme,

Să fiu iar îndrăgostit…

A trecut atâta vreme

De când nu am mai iubit…

Și mi-e teamă-n a mă-ncrede

În ce simt și ce gândesc;

Tu nu știi, căci nu se vede,

Dar mi-e teamă să iubesc…

Dă-mi puterea necesară

Să iubesc ca la-nceput,

Și fă-mi teama să dispară

C-un surâs, cu un sărut…

Cheamă-mă-n brațe la tine,

Glasul tău ca un ecou

Să-l aud cum strigă-n mine

Să mă-ndrăgostesc din nou…

Peisaj autumnal

Sufletul nu-și mai cântă jalnica lui simfonie.

În parcul solitar

copacii oftează prelung

visând la vremurile îndepărtate

în care

frunzele le străluceau sub limpezirea boabelor de rouă

ale primăverii;

Își cer hainele-napoi –

Le e rușine că sunt goi.

Se tânguiesc și strig…

Frunezele curpinse de eternul somn tomnatic

cad grele

sub povara amintirii pierdute.

Toamna își plânge suferința

în amalgamul de cascade multicolore.

Lacrimile lui Septembrie

se preling rigide

pe lutul ființei mele;

Mi-e frig…!

Pretuieste iubirea

Te-am întâlnit demult, iar timpul,

În suflet și acum presară

Reci amintiri din anotimpul

Ce îl numeam eu primăvară…

A mai rămas cu min’ doar luna

Ce-mi dă putere să zâmbesc;

Erai în toate și-n niciuna,

De-aceea azi nu te găsesc…

Te plimbi pe căi rătăcitoare,

Când lângă mine vreau să fii

Astăzi mă-ntreb unde ești oare,

De ce-ai plecat? Când o să vii?

Oricum, să știi că te-am iubit,

Cum nimeni n-o să te iubească;

Îți mulțumesc că mi-ai zâmbit,

Adio, zâmbet de pe mască!

Zâmbește dulce-atunci când pleci

Să-ți cauți fericirea,

Și nu uita pe unde treci

Să prețuiești iubirea…

Alb…

 

Mă găsesc în fața unei pagini albe

Căruia ar trebui să-i făuresc un rost,

Privesc în gol candoarea filei dalbe

Și-ncerc a o schimba, căci albul e anost.

—–

Dar deodată, la tine-mi zboară gândul,

Frumoaso, cu ochii tăi pătrunzători..

Căci am găsit cu ce să umplu rândul:

Cu fericire, dragoste și cu fiori.

—–

Că ești frumoasă știe toată lumea.

Că țin la tine asta știu doar eu.

Nu sunt al tău, nici tu nu ești a mea,

Căci dac-ai fi, atunci eu aș fi zeu.

—–

Degeaba îți presar acum cuvinte

De care ești sătulă până peste cap,

Simt cum tresar aducerile-aminte,

Cum mă-ncojor și cum nu pot să scap.

—–

Căci mi-ai intrat pe veci în minte..

Și-acolo vei rămâne ceva timp.

Degeaba-ncerc să par eu că-s cuminte,

Că-n mintea mea nu-i loc de vreun răstimp..

—–

Nu lași gândirii loc să mediteze,

Nici sufletului nu-i lași loc să poată respira,

Încerc să fac cuvintele ca să rimeze,

Însă și ele vor a te-admira.

—–

Sunt multe ce-aș putea să ți le zic,

Și-n mii de feluri te-aș putea descrie,

Dar acum tac și nu mai spun nimic

Că tot ce zic spun foii și nu ție.

—–

Închei aici, căci foaia se sfârșește,

Și sufletu-mi se-mbată și piere iar în dor;

Toate-s pe foaie, nimic nu mai lipsește..

Decât al tău umil admirator.