Peisaj autumnal

Sufletul nu-și mai cântă jalnica lui simfonie.

În parcul solitar

copacii oftează prelung

visând la vremurile îndepărtate

în care

frunzele le străluceau sub limpezirea boabelor de rouă

ale primăverii;

Își cer hainele-napoi –

Le e rușine că sunt goi.

Se tânguiesc și strig…

Frunezele curpinse de eternul somn tomnatic

cad grele

sub povara amintirii pierdute.

Toamna își plânge suferința

în amalgamul de cascade multicolore.

Lacrimile lui Septembrie

se preling rigide

pe lutul ființei mele;

Mi-e frig…!

Advertisements