Alb…

 

Mă găsesc în fața unei pagini albe

Căruia ar trebui să-i făuresc un rost,

Privesc în gol candoarea filei dalbe

Și-ncerc a o schimba, căci albul e anost.

—–

Dar deodată, la tine-mi zboară gândul,

Frumoaso, cu ochii tăi pătrunzători..

Căci am găsit cu ce să umplu rândul:

Cu fericire, dragoste și cu fiori.

—–

Că ești frumoasă știe toată lumea.

Că țin la tine asta știu doar eu.

Nu sunt al tău, nici tu nu ești a mea,

Căci dac-ai fi, atunci eu aș fi zeu.

—–

Degeaba îți presar acum cuvinte

De care ești sătulă până peste cap,

Simt cum tresar aducerile-aminte,

Cum mă-ncojor și cum nu pot să scap.

—–

Căci mi-ai intrat pe veci în minte..

Și-acolo vei rămâne ceva timp.

Degeaba-ncerc să par eu că-s cuminte,

Că-n mintea mea nu-i loc de vreun răstimp..

—–

Nu lași gândirii loc să mediteze,

Nici sufletului nu-i lași loc să poată respira,

Încerc să fac cuvintele ca să rimeze,

Însă și ele vor a te-admira.

—–

Sunt multe ce-aș putea să ți le zic,

Și-n mii de feluri te-aș putea descrie,

Dar acum tac și nu mai spun nimic

Că tot ce zic spun foii și nu ție.

—–

Închei aici, căci foaia se sfârșește,

Și sufletu-mi se-mbată și piere iar în dor;

Toate-s pe foaie, nimic nu mai lipsește..

Decât al tău umil admirator.

Advertisements